Educatia prescolara si principiile ei

      Educaţia preşcolară şi principiile ei

 Coordonator:

Măgheruşan Flavia Eugenia

Membrii :

Andreica Marinela

Cimbru Ancuţa

Dablea Adriana Maria

Tomoroga (Rus) Voichita

1.    Generalităţi

·        Educaţia nu este pregătirea pentru viaţă, educaţia este viaţa însăşi.

Jhon Dewey

·        Educaţia este ceea ce supravieţuieşte după ce tot ce a fost învăţat a fost uitat.

B.F. Skinner

·        Educaţia nu înseamnă cât de mult ai reţinut, şi nici măcar cât de multe cunoşti. Este capacitatea de a diferenţia între ceea ce ştii şi ceea ce nu ştii.

Anatole France

·        Educaţia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas.

Socrate

Educaţia este o cultură a caracterului, o obişnuinţă contra naturii, dar şi singura care-i distinge pe oameni. Este o artă, care face să treacă conştientul în subconştient, este un fapt al şcolii, şi al unei virtuţi, pe care o porţi cu tine. Fiecare tinde să fie o persoană cultă, erudită, iar aceste calităţi ne sunt cultivate încă de mici de gradiniţă, şcoală, liceu, apoi spre maturitate de universitate.

„A educa” înseamnă a utiliza diverse forme de învăţare împreună, indivizii copiind diferite forme de gesticulare de la o persoană la alta. Scopul educării este dezvoltarea aptitudinilor, îmbogăţirea cunoştinţelor, familiarizarea cu noi direcţii. Educaţia trebuie să deschidă toate direcţiile existenţei, să uşureze formele de dezvoltare a personalităţii. Metodele de învăţare sunt selectate de cadrele didactice, în dependenţă de contingentul intelectual al indivizilor. Aceste selecţii mai sunt alese şi după criterii psihologici şi pedagogici.

Activităţile educative sunt structurate după principii didactice, se utilizează diverse metode de predare şi învăţare. Sunt transmise cunoştinţe specifice disciplinei, ideile şi comportamentele trebuie apreciate şi evaluate. Cei care realizează toate aceste activităţi sunt cadre didactice, cu studii superioare specializate.Orice pedagog, înafară de cunoştinţele de specialitate, mai trebuie să cunoască psihologia, metodica predării, pedagogia.

Educaţia durează pe tot parcursul vieţii şi are ca scopul să dezvolte responsabilităţi şi independenţe. Prin educaţie indivizii pot să se valorifice, să se ridice la nivelul aşteptărilor societăţii.

2. Educaţia. Normativitatea cadrului didactic

În educaţie, normativitatea este regăsibilă la cel puţin două niveluri. Potrivit profesorului Constantin Cucoş acestea sunt :

• instituţional – normativitatea reflectată de legislaţia educativă în vigoare la un moment dat, aspect ce ţine mai cu seamă de factorul politic şi mai puţin de cel educaţional propriu zis;
• funcţional sau didactic – normativitatea care reglementează desfăşurarea efectivă a activităţii educaţionale concrete, aspect influenţat şi care influenţează la rândul său procesualitatea actului didactic ;

          Normativitatea unui domeniu, cel educaţional în cazul nostru,cuprinde ansamblul principiilor, normelor  şi regulilor ce reglementează modul de structurare şi de acţiune optimă în cadrul acelui domeniu.

Un element de normativitate didactică poate imbrăca două forme : una pozitivă care exprimă ceea ce e bine a se face şi una negativă care recomandă ceea ce nu e bine de făcut in procesul didactic.

Numai o înţelegere profundă a normativităţii didactice şi o aplicare pe măsură a acesteia de către cadrul didactic poate duce la îndeplinirea menirii ei, eliminarea amatorismului educaţional, căci, din păcate, la nivelul simţului comun, oricine crede că se poate erija în prestator de educaţie şi nu puţine sunt cazurile când aşa-zişi pedagogi o fac sub tutela instituţiei şcolare, fără a cunoaşte măcar elementare noţiuni de pedagogie şi didactică. 

Principiile didactice sunt norme orientative, teze generale pe care se întemeiază organizarea şi desfăşurarea procesului de învăţământ în vederea atingerii obiectivelor propuse.

În raport cu alte categorii pedagogice, principiile sunt mai aproape de legi deoarece exprimă relaţii esenţiale, generale, necesare existente în cadrul procesului de învăţământ. Ele au fost elaborate pe baza unei practici îndelungate şi se aplică pe o arie extinsă de acţiuni.

Trebuie să avem in vedere faptul că principiile didactice nu sunt aceleaşi cu principiile educaţiei şcolare şi preşcolare.

3. Educaţia preşcolară

Educaţia preşcolară este fundamentul in dezvoltarea copilului preşcolar, deoarece această perioadă reprezintă baza formării ca adult. Intre 3 şi 6/7 ani copilul invaţă şi asimilează informaţii şi cunoştinţe şi reuşeşte să facă rapid conexiuni ce vor dura intreg parcursul vieţii.

Educaţia preşcolară urmăreşte nişte obiective principale care stau la baza formării ca adult al copilului :

·        Formarea şi educarea personalităţii prin identificarea cu modele valoroase, dezvoltarea sinelui, dezvoltarea conştiinei morale şi dezvoltarea conduitei civilizate ;

·        Dezvoltarea aptitudinilor de comunicare prin discuţii libere ;

·        Cunoaşterea şi inţelegerea lumii, mai intâi prin formarea primelor reprezentări despre mediul familial, apoi lărgirea sferei de reprezentări la oraş şi ţară ;

·        Dezvoltarea creativităţii şi a simţului estetic ;

·        Dezvoltarea psihologică-jocul ca activitate de baza şi dezvoltarearelaţşi dezvoltarea relaţiilor interpersonale ;

·        Pregătirea pentru şcoală, probabil cel mai important scop al invăţământului preşcolar.

Invăţămantul  preşcolar constituie prima treaptă a sistemului de educaţie şi instruire şi are drept scop principal pregatirea multilaterală a copilului pentru viaţă, in vederea integrării in activitatea şcolara. Pentru realizarea acestui obiectiv se are in vedere dezvoltarea copacităţiilor creative prin valorificarea potenţialului psihofiziologic şi intelectual al copilului.

In gradiniţă se formează, antrenează si cultivă abilităţi de acţionare, disponibilităţi motivaţional afective, care să-l pregatească pe copil pentru a face faţa solicitarilor specifice situatiilor şcolare. Intre 3-5 ani, categoriile de activitati vor viza socializarea copilului si obtinerea treptata a uei autonomii personale, iar pentru grupa de 5-7 ani accentual va fi pus pe pregatirea pentru scoala si pentru viata a copilului.

4. Preşcolaritatea

Preşcolaritatea aduce schimbări importante atât în planul dezvoltării somatice, a celei psihice, cât şi în planul vieţii relaţionale.Apar diferenţe de solicitări faţă de cele ale mediului familial, din partea învăţământului preşcolar, diferenţe ce presupun noi condiuite de adaptare, precum şi adâncirea contradicţiilor dintre solicitările externe şi  posibilităţile interne ale copilului de a le satisface. Jocul, de si reprezintă activitatea dominantă, începe să se coreleze şi cu sarcini instructiv -educative. Aceasta va conduce la complicare şi adâncirea proceselor de cunoaştere, la schimbareaatitudinii faţă de mediul înconjurător.

          Dacă antepreşcolaritatea a fost perioada expansiunii subiective, preşcolaritatea este vârsta descoperirii realităţii,a realităţii fizice, umane şi, mai ales, a autodescoperirii. Dacă în perioada anterioară trăia într -un univers instabil, modificat, după dorinţe adeseori,acum copilul descoperă că există o realitate externă care nu depinde de el şi de care trebuie să ţină cont dacă vrea să obtină ceea ce doreşte. În acest sens, Paul Osterrieth spunea " unei lumi în care e de ajuns să doreşti sau să  mimezi pentru a fi satisfăcut îi urmează treptat o lume în care treabuie să respecţi regula jocului, în care trebuie să faci ce este necesar". Adulţii îi "impun" un anumit mod de a se comporta,"îl obligă" la diverse reguli defolosire a obiectelor, mimarea unei acţiuni (se făcea că scrie la 3 ani) este înlocuită cu învăţarea, cu atitudinea mult mai realistă (învaţă să scrie). Realitatea îşi face apariţia pe toate planurile, nu numai fizic. Astfel, în plan uman, dacă până acum el se confunda cu alte persoane, mai ales cu mama sa, acum începe să-i recunoască acesteia o individualitate proprie.

Extinderea cadrului relaţional cu obiectele, cu alţii, cu sinele constituie o premisă pentru dezvoltarea psihică pe toate planurile. Se contureazã germenii conştiinţei morale, iar dobândirea unor diverse categorii de deprinderi sporeşte gradul de autonomie. Dacă această tendinţă îi este refuzată apar conduite de opoziţie sau de rivalitate; de asemenea, dacă există diferenţe de solicitări din partea grădiniţei şi a familiei poate apare dedublarea comportamentului

5. Principiile educaţiei preşcolare

Astăzi educaţia a devenit mai importantă ca oricând. Teoria educaţiei formulează o serie de norme, menite să orienteze şi sa ghideze activităţiile de predare, invăţare şi evaluare desfăşurate in cadrul procesului de invăţământ. Toate aceste propoziţii de sinteză poartă numele de principii pedagogice.

Teoretizată din ce în ce mai frecvent ca un segment important al educaţiei permanente a individului, educaţia copiilor de vârstă preşcolară recunoaşte şi aplică nuanţat acest ansamblu de principii pedagogice şi didactice în proiectarea şi desfăşurarea activităţilor instructiv-formative din grădiniţă. În spiritul reformei învăţământului românesc, noile reglementări legislative privind organizarea şi funcţionarea învăţământului preprimar descriu câteva principii generale ce trebuie avute permanent în vedere în procesul de educare a copiilor preşcolari şi care reprezintă esenţializări ale normativităţii pedagogice pentru nivelul de învăţământ preprimar: principiul educaţiei globale şi individualizate, principiul asigurării integrale a drepturilor copilului, principiul asigurării serviciilor sociale pentru copiii aflaţi în situaţii speciale, principiul cooperării cu familia şi cu comunitatea locală, principiul asigurării respectului faţă de copil.

Aceste principii pot fi impărţite in:

1.      Principii referitoare la specificul predarii in invatamantul primar si prescolar : 

• Principiul diferenţierii şi individualizării,
• Principiul medierii invăţarii

·        Principiul predării interdisciplinare a conţinuturilor educaţiei preşcolare

2.      Principii privind perspective de abordare a copilului cuprins in programe de educatie timpurie si in programul invatamantului primar cum ar fi:

• Principiul considerării copilului ca intreg
• Principiul respectării depline a drepturilor copilului.

Aceste principii din urmă sunt determinate de orientările şi politicile educaţionale la nivel internaţional.

5.1           Principiul diferenţierii şi individualizării

Măgheruşan Flavia Eugenia

         Dferenţierea presupune adaptarea activităţii de predare-invaţare-evaluare, sub raportul continutului, al formelor de organizare şi al strategiilor didactice la particularităţile copiilor şi la tipurile de individualităţi.

Individualizarea presupune adaptarea activităţii didactice la potenţele/particularităţile individuale ale copilului.

Cunoaştem faptul că fiinţele umane nu se nasc egal inzestrate ca posibilităţi psiho-fizice şi că nu au condiţii identice de dezvoltare şi manifestare. Fiecare fiinţă umana se naşte şi se dezvoltă astfel incât ajunge să aiba unele particularităţi psiho-fizice relativ comune, dar şi anume particularităţi psiho-fizice, mai ales psihice, deosebite, particulare care alcătuiesc individualitatea umană a fiecăruia. Inegalitatea psiho-fizică nu duce la inegalitatea de şanse de dezvoltare, iar tratarea diferenţiată şi individuală corespunzătoarei fiinţei umane poate să aducă contribuţii benefice in dezvoltarea personalităţii şi profesionalităţii.

Pedagogia umană contemporană admite existenţa unor particularităţi psiho-fizice individuale şi existenţa unor particularităţi individuale relativ comune unor grupuri de persoane. Din această perspectivă a apărut principiul tratării individuale şi diferenţiate a elevilor.

Principiul tratării diferenţiate şi individuale a elevilor urmăreşte să asigure unitatea dintre particular şi general în educaţie, dintre obiect şi subiect, dintre strategiile de educaţie de grup cu cele de educaţie individuală.

Individualizarea invăţării exprimă necesitatea de a valorifica cât mai bine posibilităţile şi  eforturile individuale, atât în ceea ce priveşte persoanele înzestrate cat şi pe cele mai puţin înzestrate. In contextul tratării diferenţiate sunt folosite strategii de individualizare a ainvăţării precum: fişe de lucru individualizate (de recuperare, de dezvoltare, de exerciţiu, e autoinstruire), fişe de evaluare pentru asigurarea conexiunii inverse, pregătire individuală sub  formă de meditaţii, consultaţii, discuţii şi autoinstruire.

Tratarea diferenţiată rămâne o necesitate de necontestat care de leagă in mare parte de particularităţile individuale ale elevilor, de care nu putem să nu ţinem cont, dar şi de mediul socio-familial din care provin elevii. Fiecare copil este unic în felul lui, este minune irepetabilă şi ar fi păcat ca acţiunea noastră sa uniformizeze aceste individualităţi. Prin urmare, tratarea diferenţiată a elevilor trebuie să capete o accepţie mai generoasă, ea devenind o calitate a managementului educaţional situaţional, o abilitate a învăţătorului in dezvoltarea personalităţii fiecărui copil.

Diferenţierea şi individualizarea în educaţia preşcolară presupun o deosebită atenţie din partea instituţiei şcolare şi a cadrelor didactice, astfel ele implică acţiuni ale acestora precum :

      identificarea timpurie a copiilor cu cerinţe educative speciale şi cu risc de eşec şcolar ;

      derularea unor programe de diferenţiere şi individualizare curriculară care să permită evitarea apariţiei problemelor asociate sau efectelor secundare unei rămâneri  în urmă în dezvoltare sau unor aptitudini speciale ;

       promovarea unor acţiuni complexe de asistenţă psihopedagogică, medicală, socială care să dezvolte intervenţia educaţională diferenţiată ;

       asigurarea intervenţiei educaţionale precoce pentru depaşirea dificultăţilor respectiv potenţarea aptitudinilor speciale într-un mediu tolerant şi flexibil, specific grădiniţei ;

       asigurarea şanselor egale de dezvoltare ca individualităţi a copiilor şi de pregătire pentru integrarea socială şi şcolară.

Diferenţele dintre copii sunt considerate fireşti, iar instituţiile şcolare trebuie sa dispună de servicii adecvate care să acţioneze continuu pentru a întâmpina cerinţele educaţionale speciale. Cu acest scop se urmăresc şi se utilizează acţiunile enumerate mai sus.

Intr-o clasă de elevi/preşcolari, diferenţierea curriculară presupune două perspective : perspectiva diferenţierii relizate de cadrul didactic şi perspectiva elevului în aspectele diferenţierii experienţei de învăţăre. Prima perspectivă presupune diferenţierea pe conţinuturi, metode de predare, mediul psihologic de învăţare, standarde de performanţă şi evaluare. Ce-a de a doua perspectivă presupune exensiunea cunoştiinţelor, profunzimea înţelegerii, ritmul de lucru şi învăţare, stilul de învăţare.

Intre cadrul didactic şi clasa sa există mai multe relaţii care acţionează sincronic şi integrat :

•                      Relaţii de comunicare cu elevii/preşcolarii – acestea presupun folosirea diferitelor canale şi limbaje ce conduc la cunoaşterea acestora ;

•                      Relaţii de educaţie–prin care institutorul solicită preşcolarului în mod activ pentru propria dezvoltare, cultivându-i încrederea în sine ;

•                     Relatii de responsabilitate – in contextul cărora cadrul didactic răspunde pentru deciziile sale ;

•                     Relaţii de putere -prin care înţelegem „puterea” de a influenţa comportamentulunui grup, al unui individ, pentru ca acesta să realizeze ceva.

Privind tratarea diferenţiată din acest unghi al management-ului educţional, interrelaţiile din grupul clasei vor favoriza evoluţia fiecărui copil după puterea lui.

Este normal să pornim întotdeauna de la punctele forte ale elevilor şi ale noastre, ca învăţători,cum ar fi: ce ştie elevul, ce poate să facă, ce înclinaţii are, de ce abilităţi

didactice dispune. Trebuie să avem în vedere apoi slăbiciunile elevilor pe care vrem să le îndreptăm: ce nu ştie, ce n-a înţeles, ce nu reuşeşte să facă, ce prag nu poate să depăşescă, ce nu pot eu, învăţătorul să fac-necesitatea unei bune cunoaşteri a elevilor şi a autocunoaşterii.

            .

5.1.1 Avantaje şi dezavantaje ale individualizării şi diferenţierii in cadrul învăţământului preşcolar

Individualizarea şi tratarea diferenţiată a elevilor constituie două dintre strategiile principale de ameliorare a randamentului şcolar şi de înlăturare a insucceselor

Invăţământul individualizat şi diferenţiat presupune următoarele avantaje şi dezavantaje:

AVANTAJE

DEZAVANTAJE

* copilul cucereşte pas cu pas cunoştintele * investeşte mai mult efort personal pentru inţelegerea fenomenelor * il obisnueşte cu diferite responsabilităti,oferindu-i o mai larga autonomie *  işi insuseşte deprinderi de munca fizică si intelectuală *stimulează formarea deprinderilor de muncă independentă * dezvoltă spiritul de iniţiativă, priceperea de organizare a muncii * il determină să caute noi mijloace de informare, să gasească soluţii viabile de soluţionare a situaţiilor ivite * sporeşte increderea in forţele proprii * dezvoltă mai intens procesele psihice * dezvoltă aptitudini * ajuta la eliminarea lacunelor * respectă particularităţile de vârstă şi individuale * oferă libertate şi iniţiativă * favorizează spiritul de investigare * are certe valenţe formative; munca individuală permite asimilarea temeinica a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor * dezvoltă autonomia in comportare

* nu favorizează colaborarea,stabilirea de relaţii,altruismul * poate incuraja individualismul,egocentrismul * il poate izola pe copil de colectiv dacă activitatea nu este dirijată atent şi nu este imbinată şi cu activităţi frontale sau de grup * influenţa educatoarei este mult diminuată * activitatea individuală rapeşte mai mult timp

5.1.2 Concluzii personale

Educaţia preşcolară este unul din elementele esenţiale ale educaţiei individului uman. În procesul educaţiei preşolare, un rol esenţial îi revine sistemului preşcolar, care reprezintă o etapă incipientă pentru încadrarea copiilor în sistemul educaţional. În condiţiile actuale se amplifică importanţa educaţiei preşcolare, determinată pe de o parte de părinţii suprasolicitaţi profesional, o parte din ei plecaţi peste hotare, sau situaţia celor din familii vulnerabile (alcoolici, familii cu mulţi copii), iar pe de altă parte, cerinţele ciclului primar de studii presupun deja anumite cunoştinţe şi abilităţi pe care copii trebuie să le posede.

De remarcat este faptul că educaţia, în faza de început, în cadrul instituţiilor preşcolare şi şcolare este în mare parte o responsabilitate a statului (finanţare, monitorizare) şi a părinţilor (acces, alegere, control ); copilul nu poate decide singur să frecventeze sau nu o anumită instituţie sau un anumit ciclu de studii, iar la fiecare etapă superioară de studii, copilul este în mare parte dependent de etapele anteriore, şi, în acest context, educaţia preşcolară a devenit o etapă indispensabilă în procesul educaţional.

Focalizarea pe educaţia timpurie este importantă deoarece aceasta este perioada când copiii se dezvoltă rapid şi, dacă procesul de dezvoltare este neglijat în acest stadiu, este mult mai dificil şi mai costisitor să compensezi aceste pierderi mai târziu. Această perioadă este foarte importantă în formarea unor deprinderi şi comportamente sociale determinante pentru integrarea ulterioară a persoanelor în societate. Eşecul în educaţia timpurie contribuie deseori la marginalizarea copiilor în societate şi ulterior a viitorilor adulţi şi deprivarea acestora de o viaţă decentă. Interdependenţa dimensiunilor vieţii sociale determină o analiză multidimensională a excluziunii sociale. Este important de a identifica contextul şi multitudinea de factori care generează acest fenomen în vederea găsirii unor soluţii.

Cercetarea pedagogică a pus în evidenţă, iar practica pedagogică a demonstrat că organizarea activităţii cu elevii în mod diferenţiat şi individualizat asigură atât obţinerea unor performanţe înalte de către elevii dotaţi, cât şi accelerarea ritmului de învăţare a elevilor lenţi, înlăturând eşecul şcolar.

Concepţia ştiintifică privitoare la tratarea individuală a elevilor constă in cunoaşterea nivelului evoluţiei diferitelor procese psihice la un elev, pentru a putea folosimijloace adecvate pentru dezvoltarea acestuia la cel mai înalt nivel posibil. De asemeneainstitutorul va trebui să ştie cum să valorifice capacităţile anterior dobândite. Cunoscând bine elevul vom intui nu numai greutăţile întâmpinate de el, ci totodată şi posibilităţile luişi baza reală a învingerii greutăţilor.

           

5.1.3  Bibliografie

* "Elemente de pedagogie generală, teoria curriculum-ului şi teoria instruirii "-Marian D. Ilie, editura MIRTON Timişoara, 2005

* "Pedagogie " - Constantin Cucoş, editura POLIROM Iaşi, 2006

* "Munca diferenţiată, premisă a succesului şcolar “ - Aldea Ioana, Oradea 2011

* "Tratare diferenţiată" – C. Iliescu

* " Curs de Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar "Adina Glava

5.2 Principiul medierii invăţării in cadrul procesului de invăţământ

Dablea Adriana Maria

“Medierea este un fenomen la modă care câştigă teren în faţa altor modele consensuale de rezolvare a conflictelor, un tip de negociere asistată de o a treia persoană, neutră, numită mediator. În prezenţa mediatorului cele două părţi negociază şi stabilesc acordul final.”

          Principiul medierii invăţării postulează societatea de efecte formative in profilul psihofizic al copilului, datorate intolerantei mediatoare a adultului si a contextului invatarii pentru cunoaşterea realităţii.

            El isi găseşte fundament in cercetări de data recenta ale psihologiei dezvoltării privind modificabilitatea structurilor cognitive, definita drept capacitatea fiinţe umane de a fi modificat de experienţele externe ,in sens evolutiv,prin intervenţia unui mediator intre stimul si organism si nu doar prin expunerea directa la factorii educativi.

Astfel, reprezentanţii  psihologiei sociale cognitive de la Geneva au arătat importanta considerării dimensiunii sociale a inteligentei, amintita doar de Piaget subliniind ca          „dezvoltarea cognitiva nu rezulta dintr-o simpla interacţiune a copilului cu lumea,ea fiind mediata de interacţiunile sociale cu unul sau mai multi indivizi.”

         Modelul  piagetian al dezvoltării cognitive a fost îmbogăţit si de teoria achiziţiei abilitaţilor cognitive creata de P.Fisher (1980) , in care factorul extern al dezvoltării cognitive este contextul in care are loc invatarea si preformarea capacitaţilor. Pentru Fisher, fiecare copil se dezvolta diferit,contexte diferite ,conferind abilitaţi diferite. La aceasta teorie se adaugă si rezultatele cercetărilor lui R. Feurstein (1980),care subliniază rolul adultului (părinte,educator) ca mediator al invatarii si organizatorul experienţelor de invatare ale copilului,arătând ca invatarea este cu atât mai eficienta cu cat creste calitatea medierii,iar dezvoltarea individului ca rezultat  al expunerii directe  la stimulii educaţionali este mai prezenta mai ales pentru subiecţii care au beneficiat de numeroase experienţe de invatare mediata.

            Asumarea de către adultul educator din grădiniţa, dar si de părinte a acestui rol de mediator care sa asigure apariţia in structura psihica a copilului/ şcolarului mic a schimbărilor structurale,caracterizate prin permanenta capacitate de difuziune si centralitate ,presupune achiziţia unor abilitaţi de mediere eficienta  privind : medierea individualizării,medierea cognitiva (ajutorul in rezolvarea sarcinilor de lucru ,medierea noutăţii si a complexităţii),medierea controlului comportamentului copilului (apreciere, căldura ,empatie,încurajare insuflarea încrederii in capacitatea de dezvoltare).

        Semnificative in acest sens sunt rezultatele unor  cercetări desfăşurate in tara noastră privind determinarea condiţionărilor dintre calitatea medierii adultului si performantele cognitive ale copiilor.

La rândul sau,cunoscutul psiholog rus Vagotski recunoaşte importanta medierii pentru calitatea cunoaşterii ,in teoria sa asupra zonei proximei dezvoltări spre care trebuie sa ţintească  acţiunea educaţionala. In fapt,accesarea acestei zone a nivelului de dezvoltare imediat superior este posibila prin medierea adultului si a unor elemente ale contextului in care are loc învăţarea.     

        În concluzie,varietatea controlata a tuturor acestor factori mediatori prezenţi în orice acţiune de intervenţie educaţionala: contextul,adultul,interacţiunile sociale ,poate determina o accelerare a depăşirii unei caracteristici cognitive,considerate ca specifice unei vârste. Rolul educatorului implicat in programele de educaţie preşcolara este in acest sens acela de a conştientiza valenţele formative ale acestor factori si de a-si exersa competentele de utilizare a lor ca instrumente de mediere a dezvoltării copiilor.

           Funcţia fundamentala a educaţiei este de a vehicula, actualiza si valorifica experienţa sociala in vederea asigurării unei integrări eficiente si rapide a individului in societate si, prin acesta, in vederea creării premiselor autodeterminării individului ca factor de progres social.

           Cadrele didactice asimilează uşor norme legate de păstrarea prestigiului scolii „netrădând” secrete din interiorul organizaţiei,necriticându-si colegii in fata comunitarii locale,sau a colegilor din alte scoli. Normele informale sunt cele care păstrează un tonus in colectiv ,paralel cu normele oficiale,simţite ca coerciţii uneori. Din acest motiv,in scoli si in alte tipuri de organizaţii ,se organizează „oficializat” ritualuri de iniţiere ,de integrare sau de promovare. Este necesara proiectarea unui sistem valoric sau normativ ,drept ghid pentru munca educaţionala  Normele constituie un sistem de referinţa pentru membrii colectivului didactic,atitudinea construita fata de ele fiind barometrul social, grila prin care se dezvolta percepţii ,reprezentări reciproce.

          Prin maniera in care sunt introduse normele de organizaţie  si modul cum sunt promovate, dar si prin conţinutul lor, ele pot induce comportamente autonome, creative sau de participare, sau dimpotrivă,disciplina rigida si supunere. Pericolul este nu de a avea supuşi in şcoala, ci de a construi disimularea ca modalitate de convieţuire in organizaţia profesionala. Aceasta determina eventual stagnarea,daca nu chiar inhibarea si regresul din comportamente de succes.  

             Se vorbeşte tot mai mult in pedagogie de cadrul didactic-manager al clasei de elevi. Simpla alăturare a obligaţiilor de manager profesionist determina o detaliere a funcţiilor didactice: funcţia manageriala de planificare reprezintă structura etapelor de planificare si proiectare didactica.  Proiectul de lecţie este un instrument intermediar intre prefigurările mentale si concretizările faptice ale acţiunilor instructiv-educative (C.Cucos 1996). Acelaşi pedagog ,ca si ceilalţi teoreticieni ,asupra proiectării, susţin ca un proiect  eficient are următoarele caracteristici: adecvare la situaţii didactice concrete ,operaţionalizarea  (potenţialitatea  de a se descompune in secvenţe acţionare distincte ) flexibilitate (adaptabilitatea evenimente noi ,asimilarea din mers a unor strategii mai eficiente decât cele proiectate iniţial), economicitate (un cadru didactic trebuie sa configureze un plan strategic,simplu si eficient in practica, a concepe ceva sofisticat, nu însemna a realiza activitati eficiente).

          In cazul activităţii didactice,funcţia legata de organizare, ca etapa, este dublata  cea de antrenare , si amândouă se subordonează celei de coordonare.

           Funcţiile de coordonare si antrenare, care in cazul managerului de la catedra trebuie sa se subordoneze scopurilor educaţionale ale didacticii moderne: nivelul formativ este esenţial in dezvoltarea personalităţii elevilor.

            Funcţia de control ridica probleme noi, deoarece vorbim astăzi despre o reforma a invatamantului si in aceasta direcţie. Evaluarea şcolara ,la nivelul cel mai des amintit in formarea iniţiala –evaluarea rezultatelor formabililor,implica cele trei procese cunoscute: măsurare si colectare de date, inerpretare datelor conform criteriilor stabilite iniţial si aprecierea care va trebui sa contina obligativitatea cadrului didactic de a comunica elevilor sau studentilor rezultatele. Evaluarea cadrelor didactice nu trebuie sa coincidă cu o acţiune de dihotonomizare a acestora in cadre didactice bune si altele in mai puţin bune. Aprecierea comparativa a profesorilor este inevitabil injusta datorita diferenţelor ce pot sa existe in alegerea acestei profesii.                                         

         Normele sunt cele care ambiţionează,pentru ca prin ele se stabilesc etichete si ierarhii in ceea ce priveşte competentele profesionale, dar nu trebuie sa se constituie  un scop in sine.

5.2.1 Bibliografie

·        “Metode active si interactive in invatarea matematicii”, Florica Davidescu

·        “ Curs de Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar “, Adina Glava

·        www.didactic.ro

5.3 Principiul predării interdisciplinare a conţinuturilor educaţiei preşcolare

Rus (Tomoroga) Voichiţa

Actuala programă şcolară a fost elaborată din perspectiva trecerii de la modelul de proiectare curriculară centrat pe obiective la modelul centrat pe competenţe. Competenţele cheie sunt definite ca fiind ansambluri de cunoştinţe, deprinderi şi atitudini care trebuie dobândite, respectiv formate elevilor în cadrul acestui proces şi de care fiecare elev are nevoie pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru cetăţenia activă, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii. Structurarea acestor competenţe cheie vizează atât unele domenii ştiinţifice, precum şi aspecte interdisciplinare şi transdisciplinare, realizabile prin efortul mai multor arii curriculare. Asfel, interdisciplinaritatea, în condiţiile actuale ale desfăşurării procesului de învăţământ, se impune ca o direcţie principală a "renovării" activităţii profesorilor, atât în ceea ce priveşte conţinutul lecţiilor, cât şi metodele şi strategiile de lucru

       Principiul predarii interdisciplinare a continuturilor este generat de noile planuri cadru in invatamant si conduce la integrarea disciplinelor de studiu intr-un sistem si la interrelationarea lor in modernizarea si optimizarea procesului instructive- educativ.

        Interdisciplinaritatea pedagogica reprezinta ansamblul relatiilor si interactiunilor dintre diferitele continuturi si mesaje educationale ale unui demers didactic.

        Abordarea interdisciplinara odata cu asimilarea in practica scolara a noii viziuni educationale propuse este astazi o provocare cat si un timp imperativ pentru toate cadrele didactice si pentru toate nivelele de scolaritate.

      Gruparea disciplinelor scolare in arii curriculare si formularea de finalitati comune pentru fiecare din acestea este o invitatie catre o abordare curriculra integrata, cel putin in cadrul aceleiasi arii curriculare . Interdisciplinarea consta in organizarea si parcurgerea continuturilor intr-o maniera integrata ce corespunde finalitatiilor educationale.

          Aceasta abordare este o necesitate data de nevoia copilului de a explora mediul inconjurator, fizic si social, de a-l cunoaste si stapani si duce la integrarea informatiilor, priceperilor si deprinderilor diverse in jurul unei teme de interes sau elemente din viata reala. Astfel se asigura achizitia unor concepte si legitati fundamentale, a unor proceduri de lucru si instrumente de cunoastere a realului.

     Abordarea interdisciplinara a continuturilor educatiei permite luarea in considerare a nevoilor de cunoastere in cadrul unor teme sau proiecte sugerate de domeniile curriculare.

          Prin functia de organizare a cunoasterii se asigura o asimilare mai temeinica datorita conextiunilor logice in aceasta abordare.

       Functia formativa este data de achizitia unor competente de obtinere a cunostintelor si de utilizare creatoare a informatiei. Mai tarziu aceste capacitati vor fi integrate intr-un stil personal de cunoastere.

           Legătura dintre discipline se poate realiza la nivelul conţinuturilor, obiectivelor, dar se creează şi un mediu propice pentru ca fiecare elev să se exprime liber, să-şi dea frâu liber sentimentelor, să lucreze în echipă, individual. 

5.3.1 Avantajele interdisciplinarităţii

Avantajele interdisciplinarităţii sunt:

• permite elevului să acumuleze informaţii despre obiecte procese, fenomene care vor fi aprofundate în anii următori ai şcolarităţii;

• clarifică mai bine o temă făcând apel la mai multe discipline;

• creează ocazii de a corela limbajele disciplinelor şcolare;

• permite aplicarea cunoştinţelor în diferite domenii;

• constituie o abordare economică din punct de vedere al raportului dintre cantitatea de cunoştinţe şi volumul de învăţare. 

Predarea interdisciplinară pune accentul simultan pe aspectele multiple ale dezvoltării copilului: intelectuală, emoţională, socială, fizică şi estetică. Interdisciplinaritatea asigură formarea sistematică şi progresivă a unei culturi comunicative necesară elevului în învăţare, pentru interrelaţionarea cu semenii, pentru parcurgerea cu succes a treptelor următoare în învăţare, pentru învăţarea permanentă. „Elevul viitorului va fi un explorator” – spune Marshall McLuhan. Pentru aceasta el trebuie să fie conştientizat de importanţa învăţării prin cercetare, prin descoperire, de importanţa realizării conexiunilor între diferitele discipline. 

Exemplu

 O analiză a obiectivelor cadru din programa clasei a III-a evidenţiază un prim punct comun al disciplinelor şcolare şi anume dezvoltarea capacităţii de comunicare, de colaborare în realizarea unor produse. La fiecare disciplină acest obiectiv este formulat astfel:

• Limba română: dezvoltarea capacităţii de exprimare orală

• Matematică: formarea capacităţii de a comunica utilizând limbajul matematic

• Ştiinţe: înţelegerea şi utilizarea în comunicare a unor termeni şi concepte specifice ştiinţelor naturii

• Educaţie civică: dezvoltarea şi manifestarea unor atitudini favorabile luării deciziilor şi exprimării opiniilor personale în cadrul grupului

• Educaţie plastică: realizarea unor compoziţii libere şi a unora după model

• Educaţie muzicală: dezvoltarea capacităţii de receptare a mesajului muzical

• Abilităţi practice: dezvoltarea capacităţii de cooperare în scopul realizării unui produs

• Educaţie fizică: dezvoltarea spiritului de echipă, a colaborării, în funcţie de reguli acceptate.Adâncirea analizei programei şcolare relevă un număr mai mare de obiective de referinţă şi activităţii de învăţare ce permit abordarea interdisciplinară, însă cele mai interesante conexiuni pentru copii se realizează la nivelul conţinuturilor. Un conţinut şcolar structurat în chip interdisciplinar este mai adecvat realităţii descrise şi asigură o percepere unitară, coerentă fenomenelor (Exemplu – Datinile şi sărbătorile neamului românesc invită la căutări şi conexiuni între diferitele domenii de cunoaştere).

5.3.2 Bibliografie

·        Curs:  Pedagogia invatamantului primar si prescolar

·        Musata Bocos –“Pedagogia invatamantului prescolar”, Ed.Presa

5.4  Principiul considerării copilului ca intreg

Cimbru Ancuţa Maria

''Copilul este unic,are dreptul la copilarie si dezvoltare individuala in sensul promovarii propriei identitati si trebuie sa devina actor principal in propria-i viata, prin participare, exprimarea opiniei, nediscriminare. Copilul trebuie sa fie sustinut in devenirea sa de programe educative timpurii de calitate,contruite pentru el si impreuna cu el''.

           Abordarea holistica a dezvoltarii copilului presupune preocuparea permanenta a cadrelor didactice pentru cunoasterea copilului ca individualitate si adaptarea programelor de educatie la profilul individual al subiectului educatiei,conditie esentiala pentru formarea unei personalitati integrale si armonioase.

           Copilul este o individualitate, o personalitate in formare ele carei arii de manifestare:fizica, spirituala, emotionala, cognitiva, sociala, se influenteraza reciproc si se dezvolta simultan,fiecare din acestea fiind in egala masura importante si trebuie sa faca obiectul educatiei timpurii inclusive.

            Caracterul unic al personalitatii copilului este dat de specificul nevoilor individuale de cunoastere si de formare al copilului, considerate punctul de start al interventiei educationale.Centrarea procesului educational asupra copilului,un principui de plin acceptat al educatiei contemporane,presupune in esenta preocuparea permanenta a cadrelor didactice pentru cunoastea copilului ca individualitate si adaptarea programelor de educatie la profilul individual al subiectului supus eductiei.Din aceasta perspectiva considerarea copilului ca intreg,ca un ansamblu structurat cu trasaturi,necesitati,inclinatii,potentialitati definitorii aflate intr o stransa determinare si relationare reciproca este o conditie esentiala pentru formare,prin mijloace specifice educatiei,a unei personalitati integre si armonioase.

        Aceasta presupune, in primul rand, recunoasterea copulului ca o individualitate,o personalitate in formare,ale carei arii de manifestare fizica,spirituala,emotionala,cognitiva,sociala,se influenteaza reciproc si se sezvolta simultan,fiecare din acestea fiind in egala masura importanta si trebuind sa faca obiectul educatiei timpurii.In consecinta programele educationale oferite in perioada educatiei de la 1-7 ani trebuie sa identifice si sa utilizeze secvente de curriculum care sa se adapteze nu doar ariei cognitive a personalitatii dar si celei afective,sociale si motorii,astfel incat dezvoltarea intr-o anumita latura sa sustina si sa stimuleze evolutia celorlalte laturi si a personalitatii ca intreg. Acest lucru presupune din partea cadrelor didactice o preocupare permanta de explatare din perspective multiple a situatiilor de invatare create.

            Aceasta afirmatie, cu o lunga traditie europeana, (care si-a gasit o exprimare explicita la Comenius) a fost,in urma cercetarilor si ideilor puse in circulatie de psihologul american W. James, considerata ca fiind unul dintre principiile psihopedagogice fundamentale ale organizarii sistemelor de invatamant. Dupa W. James, dezvoltarea individului poate fi subdivizata în doua mari etape: pana la 24 (25) de ani, varsta maximei receptivitati formative ce trebuie deci consacrata proceselor de educare, de regula, institutionalizate; dupa 24 de ani, perioada vietii active, consacrata carierelor profesionale, in care individul pune în valoare ceea ce a asimilat în prima etapa. Surprinzatoare nu este nici afirmatia maximei receptivitatii educative din prima etapa, nici separarea celor doua perioade (cu exceptia, poate, a momentului acestei separari). Ideea care a produs impactul teoretic cel mai important a fost cea privitoare la incapacitatea adultului de a invata, de a fi supus unor influente educationale sistematice. In fapt, W. James considera ca cele doua perioade de varsta sunt specializate, criteriul fiind receptivitatea educationala. Aceasta conceptie s-a tradus în organizarea scolara pe care o cunoastem si care se încheie în jurul varstei de 24-25 de ani, consacrand practic ceea ce se afirmase teoretic.

            Aceasta separare si specializare educationala a vârstelor a fost determinata si de ambiguitatile privind modul în care a fost înteles raportul dintre copilarie si vârsta adulta. In perspectiva diacronica putem distinge doua moduri succesive de intelegere a acestui raport:

• primul model este dominat de (paradigma) teoria homunculului si se caracterizeaza prin cvasiidentificarea copilului cu adultul. Copilul era considerat un adult în initiativa, diferenta dintre ei fiind doar de natura cantitativa. Nici un fel de diferenta calitativa, nici o separare a dezvoltarii fizice de cea psihica de natura sa surprinda evolutiile calitativ-specifice din copilarie în raport cu vârsta adulta. Acest model nu a permis, de aceea, elaborarea unor abordari educationale particularizate în raport cu specificul vârstelor.Aceasta orientare a fost puternic zdruncinata si apoi anulata de punctul de vedere al lui J. J. Rousseau, care afirma, în mod explicit (cu argumente care in spiritul lor sunt si astazi corecte), existenta unei deosebiri calitative între copil si adult. Spre deosebire de modelul homunculului, punctul de vedere rousseauist accentueaza diferenta, ruptura, separarea copilariei de varsta adulta. Este o ruptura epistemologica fundamentala care a fost asemuita cu o revolutie coperniciana în pedagogie si psihologie. Rousseau afirma un nou statut psihologic si educational al copilariei, ca etapa de varsta ce se caracterizeaza prin particularitati psihice ce o diferentiaza calitativ si fundamental de celelalte varste.

• Acest al doilea principiu se bazeaza pe modelul stabilitatii sociale, care asigura, între altele, o cariera socio-profesionala, ce se poate realiza pe toata durata ei, prin cunostinte si competente asimilate în perioada formarii initiale.

          Dinamica societatii contemporane, caracterizata prin accelerarea schimbarilor în toate sferele dezvoltarii sociale, a anulat treptat acest model. Cresterea rapida a volumului informational în toate domeniile, "uzura morala" a cunostintelor corelate cu dinamica diferitelor profesii fac caduca asezarea învatamântului pe principiul amintit.Desi nu se poate nega faptul ca exista (si va exista totdeauna) un set de cunostinte si competente ce trebuie asimilate în perioada formarii initiale, societatea contemporana ne pune în fata unor situatii noi care impun cu necesitate educatia continua si permanenta a individului pentru a se adapta noilor solicitari.

           In ultimii ani apare tot mai evidenta nevoia de a se acorda o atentie crescuta primilor ani de viata al copilului (si in acest sens ne referim la copil de la nastere pana la varsta de 3 ani),cu atat mai mult este recunoscut faptul ca in mica copilarie se pun bazele dezvoltarii fizice si psihice ale copilului in dezvoltarea sa ulterioara. Pe nedrept, ingrijirii copilului i s-au atribuit doar obiective igienico-sanitar-medicalese tin de dezvoltarea fizica,privind gestul ingrijirii de importanta sa in dezvoltarea sociala,emotionala si psihologica a copilului.Fiecare interventie pentru copil (contactul cu adultii,manualitatile de ingrijire,rutine alimentare,programe de imunizare) sau pe langa copil (amenajarea spatiilor in care copilul isi petrce timpul acasa sau in comunitate) trebuie sa fie considerate interventii educative,ele devenind intreventii impreuna cu copilul:copilul le asimileaza,le integreaza ca modele de relationare in functie de care isi structureaza personalitatea.

           In opinia specialistilor educatia timpurie este ansamblul tuturor obiectivelor,cunostintelor si modalitatilor de realizare a dezvoltarii optimale a copilului de la nastere pana la 6-7 ani,bazat pe considerarea fiecarui act de ingrijire ca pe o experienta de invatare,educatie si de crestere de situatii noi,predominant prin joc,care sa stimuleze si sa directioneze cat mai devreme formarea personalitatii copilului.Acest proces este posibil numai in parteneriatul educational dintre familie,profesionisti competenti de comunitate.

        Este important sa amintim acest fapt,deoarece viata copilului pana la varsta de 3 ani se deruleaza in familie si in comunitate,iar strategiile educationale trebuie sa se extinda atat sub raportul varstei la care are loc interventia educativa,cat si sub raportul stabilirii actorilor interventi in actul educativ (atat parinti cat si ingrijitori sau educatori care intra in contact cu copilul).Educatia timpurie este un demers care vizeaza copilul si dezvoltarea sa integrata, dar si dezvoltarea abilitatilor parentale si institutionale cu scopul de a raspunde cat mai adecvat nevoilor individuale ale copilului.

           

5.4.1 Bibliografie

·        “ Curs de Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar “, Adina Glava

5.5 Principiul respectării depline a drepturilor copilului

Andreica Marinela

     Drepturile reprezintă  condiţii constante,comune si obligatorii care permit fiecărui persoane sa-si dezvolte si sa-si folosească eficient calităţile fizice,intelectuale,socio-afective si spirituale.

         Drepturile decurg din conspiraţia sporita a omenirii la o viata in care demnitatea si valoarea fiecăruia sa fie respectate si protejate. Conform cu prevederile legislative recunoscute copilului,oriunde,oricum si oricare ar fi acestea,trebuie sa i se garanteze si sa fie respectate o suma de drepturi:

         1. Drepturi de dezvoltare, care se refera la disponibilitatea si accesul la toate tipurile de servicii de baza,precum educaţia serviciile de îngrijire medicala. Tuturor copiilor trebuie sa li se asigure satisfacerea nevoilor de baza,nu numai pentru supravieţuire si protecţie,ci si pentru a-si dezvolta personalitatea,talentele, abilitățile mentale si fizice. Ei au nevoie de tot ceea  ce îi poate ajuta sa crească si sa se dezvolte. Toate lucrurile de care au nevoie copiii pentru dezvoltare trebuie sa corespunda fiecărui stadiu de dezvoltare în parte .Daca se sare o etapa,copilul va avea nevoie de ajutor special pentru a o compensa. Daca se ratează aceasta *fereastra de oportunitate* ,copilul va avea nevoie de îngrijire speciala sau de recuperare ca sa ajungă din urma stadiul de dezvoltare. Prin urmare,copiii au drepturi de dezvoltare,precum dreptul la educaţie,dreptul la îngrijiri medicale,dreptul la asistenta sociala si dreptul la joaca.

      Părinţii,atât mama cat si tatăl sunt principalii responsabili pentru asigurarea dezvoltării copilului,care trebuie sa tina seama de capacitățile în dezvoltare  ale copilului si de drepturile la participare ale copilului. Statul trebuie sa ajute părinţii în aceasta sarcina prin furnizarea unor facilitaţi precum scoli,spitale,etc. Copiii au dreptul de a primi o educaţie care sa le permită dezvoltarea ,în condiţii nediscriminatorii,a aptitudinilor si personalităţii lor. Ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor lor. Copiii au dreptul de a se bucura de cea mai buna stare de sănătate pe care o pot atinge si de a beneficia de serviciile medicale si de recuperare necesare pentru asigurarea realizării afective a acestui drept. Copii au dreptul la odihna si vacanta.

         2. Drepturi de protecţie, care se refera la protecţia împotriva oricăror forme de abuz fizic sau emoţional, precum si împotriva oricăror forme de exploatare. Majoritate drepturilor copiilor au un caracter protector. Copiii trebuie protejaţi împotriva unor situaţii de risc. Protecţia este necesara si în cazul copiilor aflaţi în situaţii vulnerabile,copii refugiaţi,copii cu dizabilitati,copii aparţinând minoritarilor naţionale. Copiii au dreptul sa fie protejaţi împotriva: oricăror forme de violenta,abuz,rele tratamente sau neglijenta,pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare  ori degradate,lipsirii în mod ilegal  de elemente constitutive ale identitatii sale sau din unele dintre acestea.

           3. Drepturi de participare, care se refera  la dreptul copilului de a fi implicat  în deciziile care îl privesc. Drepturile de participare la permit copiilor sa aibă un cuvânt de spus în ceea ce priveşte viata lor. Acestea la oferă copiilor posibilitatea de a-si exprima părerile, de a discuta problemele pe care ei la considera importante, precum si de a cauta si de a primi informaţii relevante pentru ei. Toate drepturile menţionate se bazează pe patru principii fundamentale:

a. Principiul nedisciminarii, conform căruia trebui sa i se asigure fiecărui copil toate drepturile,fara deosebire de rasa,culoare ,sex, limba,opinii politice sau de alta natura,origine etnica sau sociala,avere,dizabilitate,statut la naştere sau  alt statut al sau,al părinţilor sai sau al tutorilor săi legali.

b. Principiul interesului superior al copilului trebuie sa primeze în toate acţiunile care privesc copii. Aceasta nu înseamnă ca interesul superior al copilului va fi întotdeauna singurul factor hotărâtor ce trebuie luat în seama ,dar * ca pot exista  interese competitive sau conflictuale privind drepturile omului,de exemplu între copii luaţi separat,între diferite grupuri de copii si adulţi*. Cu toate acestea,interesul copilului trebuie avut în vedere în orice situaţie si trebuie demonstrat ca interesele copilului au fost analizate si luate în considerare cu prioritate.

         4. Dreptul la supravieţuire si dezvoltare include mai multe drepturi. Unele articole din lege subliniază rolul-cheie al părinţilor si al familiei  în dezvoltarea copilului,precum si obligaţia statului de a-i sprijini. Protecţia împotriva violentei si exploatării este la fel de necesara pentru asigurarea dezvoltării optime a copilului; acest principiu stabileşte, spre exemplu,obligaţia de a proteja copiii străzii,prin asigurarea recunoaşterii si respectării drepturilor acestora,inclusiv dreptul la educaţie si la îngrijire medicala.

        5. Dreptul copilului de a-si exprime liber opiniile asupra oricăror probleme care îl privesc,precum educaţia, sănătatea, mediul este un alt  principiu de luat în considerare pentru implementarea tuturor celorlalte drepturi. Copiii,de exemplu,trebuie implicaţi sistematic în deciziile luate la scoală sau de instanţele judecătoreşti ,atunci când  părinţii divorţează sau în caz de adopţie .

      Astfel este recomandata evitarea exprimărilor,prejudecaţilor de tip discriminatoriu de către cadrul didactic ,personalul non-didactic copii si părinţi. Fiecare copil trebuie tratat cu ceeasi atentie,evitandu-se stereotipiile si etichetarile legate de gen,cultura,religie,rasa,

clasa-sociala,handicap,etc. În elaborarea interventiilor educative este necesara luarea în considerare  a experientei culturale si educationale cu care copilul vine din familie si comunitate. De asemenea, *Drepturile copilului* fac obiectul expres al Legii numarul 272 , privind protectia si promovarea drepturilor copilului promulgata  de catre Autoritatea  Nationala pentru Protectia  Drepturilor Copilului în anul 2004.

      În concluzie, putem spune: copilul este unic, are dreptul la copilarie,dezvoltare individualizata, în sensul promovarii propriei identitati  si trebuie sa devina “actor” principal în propria-i viata, prin participare, exprimarea opiniei, nedisciminare.Copilul trebuie sa fie sustinut ,în devenirea sa, de programe educative timpurii de calitate, construite pentru el si împreuna cu el.

Drepturile copilului pot fi rezumate la 10 puncte esenţiale:

1. Toţi copiii şi tinerii au drepturi egale. Nici un copil sau tânăr nu trebuie dezavantajat din pricina sexului său, a culorii pielii sale, a limbii pe care o vorbeşte sau a religiei pe care o practică.

2. Copiii şi tinerii au dreptul la o sănătate cât mai bună precum şi la asistenţă medicală.

3. Copiii şi tinerii au dreptul la studii elementare gratuite. În plus, ei trebuie să beneficieze de dreptul de a urma şcoli superioare.

4. Copiii şi tinerii au drept la vacanţă, timp liber, joacă şi la participarea la activităţi culturale şi artistice.

5. Copiii şi tinerii au dreptul de a se informa, de a-şi exprima liber opinia şi de a fi ascultaţi.

6. Copiii şi tinerii au dreptul la o educaţie bună. Părinţii sau tutorii lor legali nu trebuie să aplice metode violente. Abuzurile şi exploatarea sunt interzise.

7. Copiii şi tinerii au dreptul ca în vreme de război să beneficieze de protecţie şi asistenţă; acelaşi lucru se prevede şi pentru copiii refugiaţi.

8. Copiii şi tinerii au dreptul să fie protejaţi de exploatarea prin muncă şi de abuzurile sexuale.

9. Copiii şi tinerii au dreptul să convieţuiască împreună cu părinţii lor şi să întreţină contacte cu ambii părinţi, dacă aceştia sunt separaţi.

10. Copiii şi tinerii cu nevoi speciale au dreptul la o asistenţă şi protecţie specială, precum şi la participarea activă la viaţa socială.

5.5.1 Bibliografie

·        “Pedagogie”, Constantin Cucos, Ed. POLIROM   Iasi , 2006

·        “ Curs de Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar “, Adina Glava

·        http://centruldeziagigeaprevenireabuz.wgz.ro

UNICEF- video-drepturile copiilor